Pensula alunecă lin, umplând veşmintele lungi ale cuvioşilor. Urcaţi pe schelele din lemn, Sorina şi Florin pictează cu migală chipurile senine ale sfinţilor din ceruri. Ana Maria, fetiţa lor de cinci ani, îşi face de lucru în apropiere. De trei luni, au plecat de-acasă, din Bucureşti, şi au descins pe şantierul de la Goieşti, pictând până târziu, în miez de noapte, la noua biserică din comună.
În interiorul bisericii e răcoare şi nu se-aude decât glasul câtorva bătrâne, femei din sat, care undeva la intrare aleg cânepa pentru frescele pictorilor. Miroase a vopsea şi a var. În naos, pe o schelă improvizată din scânduri de lemn, Florin Niculae îmbracă un cuvios în veşminte strălucitoare. În spatele lui, urcată pe un scaun, Sorina Niculae, soţia sa, netezeşte crusta din var cu o mistrie. Au terminat amândoi Secţia de pictură a Facultăţii de Teologie şi Arte Plastice din Bucureşti. Ea este din Basarabia, el a crescut în Capitală. Au fost cei mai buni prieteni, până într-o zi, când Florin s-a oferit s-o ajute la o icoană…
Cu familia, pe şantier
Sorina se opreşte din lucru şi coboară de pe schelă. E micuţă de statură şi păru-i e prins cuminte în două codiţe mici. Ana Maria se apropie cu o cutie în mână: „Am şi eu un aparat de fotografiat. Tati, pot să fac poze?“. E greu să spui nu. Scoate camera şi începe să se plimbe prin sfântul locaş câteva minute, până se plictiseşte. Lasă aparatul la loc, în cutie, şi fuge în pronaos, unde găseşte altă cutie, cu scobitori. Are cinci anişori şi este prima dată pe un şantier. „Nu puteam s-o lăsăm acasă. În câteva zile ni s-ar fi făcut dor de ea. Până acum, a stat mereu cu Sorina. Suntem aici de trei luni şi mai avem aproape tot atât. În plus, ea pictează cot la cot cu noi“, râde Florin. „În altar, ea a făcut primul desen, pe Doamne Doamne, şi când ne-am apucat de frescă au fost negocieri aprinse să nu-i acoperim… opera! Şi-a lăsat amprenta peste tot. A pictat tot ciclul Patimilor. Îi plac foarte mult basmele şi, la început, voia să deseneze prinţese. Dar ne-am înţeles până la urmă: în biserică nu-l facem decât pe Doamne Doamne“, povesteşte Sorina, aruncând o privire către copil. „Şi acasă, are lemnişorul ei pe care pictează, la fel ca noi. Nu vrea hârtie. Prima dată, avea în jur de un an, eram acasă şi lucram la o icoană. M-am dus în bucătărie să iau un ceai şi când m-am întors pusese pensula exact pe faţa lui Iisus. Ce să-i zic? M-am gândit că dacă o cert poate n-o să mai pună mâna pe pensulă niciodată. Şi am lăsat-o în pace. Oricum, ea nu se încadrează niciodată în limite. Iar noi încercăm să-i respectăm libertatea, să n-o îngrădim“, adaugă Sorina.
Cel mai tânăr ucenic
„Uite ce-am făcut!“, strigă Ana Maria arătând o figură ce semănă a animăluţ, făcută din scobitori. „E o chinează“, spune foarte serioasă. „Aici sunt ochii, asta e rochia. Este…“ se gândeşte câteva clipe – „chineaza Lidia“. Mămica ei zâmbeşte şi o corectează: „O chinezoaică“. Dar ea îşi vede mai departe de joc. Pe uşă, intră o fetiţă ceva mai mare ca vârstă. Şi mai timidă. „A, ea e Floare“, ne-o prezintă Ana Maria şi pleacă amândouă spre altar, unde pe un pătuţ din scânduri stau jucăriile copilei. Îi e dor de căsuţa ei, de locul ei de joacă şi de şoricelul Mini, dar uită repede, căci îi place să fie lângă mami şi tati. Uneori, când părinţii ei lucrează până noaptea, la unu, două, fetiţa adoarme pe schele, lângă ei. „A adormit o dată şi cu căpşorul pe masă. Încercăm să o ferim, să nu cadă, să nu se lovească, să nu se-nţepe. Se sperie şi la cea mai mică zgârietură şi atunci se fereşte singură. Oricum, cred că e cel mai tânăr ucenic pe care o să-l am vreodată“, spune Florin, zâmbind mândru. Sorina este… celălalt ucenic al său.
Mai dragă decât restaurarea
Au fost cei mai buni prieteni. Comunicau excelent, vorbeau câte-n lună şi stele, mergeau împreună pe şantiere, în practică, în stagii. Până în anul III, când, înainte de vacanţă, Florin a schimbat registrul şi a vrut… altceva. „Trebuia să lucrez la o icoană şi nu ştiam cum să abordez chipul lui Iisus. Mi-a spus că vine să mă ajute… Apoi, am intrat în vacanţă şi tot timpul am comunicat prin scrisori. Nici nu ştiam cum să răspund. Îmi fusese ca un frate. Prietenele îmi spuneau că îl căutam în altă parte, când, de fapt, era în grădina mea, aproape de mine. Ne-am cununat înainte de sesiune, iar după licenţă am avut cununia religioasă. Faptul că ne cunoşteam dinainte ne-a ajutat mult în căsnicie“, povesteşte Sorina.
Patru ani au fost colegi. Florin ştia că vrea să picteze dinainte de liceu. „La 15 ani, în vacanţa din clasa a IX-a, am început să-mi fac ucenicia, pentru că mă atrăgea lumea picturilor religioase. Am intrat la clasă de arte plastice, iar la facultate am urmat Secţia pictură. După absolvire, a trebuit să mă înscriu la stagiatură. Plecam cu lunile de acasă. Sorina a rămas să aibă grijă de Ana Maria, care s-a născut în mai 2003. Acum, ea e ucenicul meu. Amândouă sunt“, zâmbeşte uşor.
Primul şantier unde merg împreună este aici, la Goieşti, unde au de lucrat la biserica nouă a comunei. „Eu am terminat Liceul Pedagogic, urmând tradiţia familiei, apoi am dat examen în Chişinău şi eram sigură că plec la Iaşi, pentru că era mai aproape de casă. Pe ultima sută de metri au apărut două locuri la Bucureşti şi… am ales să merg acolo… dintr-o glumă. În anul I, eram la Secţia restaurare şi am nimerit, din greşeală, la un atelier de pictură. Mi-a plăcut atât de mult, încât m-am transferat. Aşa am devenit şi colegă de grupă cu Florin“, completează Sorina.
Fresca religioasă
Pe schelă, „domnul pictor“, cum îi spun femeile din sat, se mai opreşte din când în când pentru a-şi înmuia pensula în vopsea. Îşi cere scuze că nu se poate opri din lucru, dar e varul proaspăt şi nu-şi permite să piardă timpul, de frică să nu se usuce: „Tehnica frescei presupune picturi pe peretele crud, ud şi se lucrează imediat, pentru ca apa să nu tragă din material. Se netezeşte cu mistria şi apoi facem desenul, schiţa. Între timp, se formează altă crustă dură, carbonatul de calciu. Acum spargem cu mistria crusta, care capătă alt aspect. Iese apa şi aşa pictăm. Dacă nu se acoperă peretele într-un anumit timp, pictura nu mai rămâne imprimată, se şterge. Este cea mai rezistentă tehnică, după cea a mozaicului. Nu este nimic nou, modern în procedeu. Este var cu cânepă“, explică simplu. „Uite, asta e făcută de mine!“, spune Ana Maria, trecând în grabă pe lângă noi şi arătând o steluţă pe un zid. Iese apoi în curte, târând-o pe fetiţa din vecini după ea şi propunându-i un joc cu păpuşile în care ea stabileşte regulile. Sorina se întoarce pe schelă şi începe să netezească peretele, pregătind terenul pentru pensulă şi culoare. Au terminat aproape jumătate din lucrare. O să-i prindă toamna departe de casă, dar le e drag ceea ce fac: „Florin spune că n-ar putea să se trezească dimineaţa să meargă la un serviciu cu program fix. Îi place aşa. Şi eu învăţ de la el, e maestrul meu în pictura religioasă“, mărturiseşte Sorina şi se întoarce la schiţa de pe zid…
